ABSOLUTISMUL MONARHIC ÎN FRANŢA

AUTOR,
PROF. COCOȘ SIMONA ADINA

ABSOLUTISMUL MONARHIC ÎN FRANŢA
ASPECTE METODOLOGICE ÎN PREDAREA ŞI ÎNVĂŢAREA ISTORIEI

FÎRLIUG,
2016

Publicat pe adresa URL www.comun_firliug.ro în data de 28.09.2016, sub Codul ISBN 978-973-0-22600-3

MONARHIA ABSOLUTISTĂ ÎN FRANŢA
1. Instaurarea monarhiei absolutiste în Franţa;
Monarhia absolută a fost instaurată într-un context în care sunt înfrânte de către regalitate tendinţele de opoziţie ale nobilimii şi Stărilor Generale, în timpul regelui Carol al VIII-lea (1483-1498), care era fiul fostului rege Ludovic al XI-lea. Carol al VIII-lea, ajuns major, era în fruntea unui stat pacificat, înfloritor şi cu cea mai frumoasă armată din lume. Franţa îl împingea la acţiune . El şi Ludovic al XII-lea au fost suveranii care au deprins naţiunea cu o autoritate ce nu mai era suportată, ci consimţită . Acesta a angajat Franţa în interminabilele războaie pentru cucerirea Italiei încheiate cu înfrângerea Franţei de către Spania. Cheltuielile cu războaiele au nemulţumit populaţia. Regalitatea a profitat de pe urma conflictului dintre nobilime şi burghezie pentru a-şi întări autoritatea. Monarhia absolută s-a întărit tot mai mult în timpul următorilor regi care au consolidat şi instituţiile statului, mai ales în timpul regilor Ludovic al XII-lea, Francisc I şi Henric al II-lea. Domnia lui Ludovic al XI-lea, a cărei adevărată glorie n-a fost văzută decât mult mai târziu, asigurase o lungă perioadă de siguranţă şi înflorire . Ludovic al XII-lea a păstrat în istorie numele de părinte al poporului, pe care i l-au dat Statele Generale în 1506. Această domnie atât de ocupată în afară de noile războaie italiene, a fost, în ţară, una de bună administraţie . Francisc I, ca şi Ludovic al XI-lea înţelege să păstreze pentru el frânele reale ale guvernării. Concepţia lor despre monarhie este identică, monarhia este exclusiv treaba regelui . Curtea cea mai costisitoare a fost cea a lui Francisc I . Monarhia franceză mai era, după spusele contemporanilor, cea mai bună guvernare din câte existau atunci. Era temperată prin propriile ei tradiţii şi chipul în care s-a format regatul răspândea pe cale naturală libertăţile. Trebuiau respectate obiceiurile şi drepturile provinciilor reunite. Franţa era singura ţară din Europa care să ofere acest amestec de unitate şi diversitate. Fiecare clasă avea statutul ei, drepturile ei, dar nici una nu era închisă. Se intra cu uşurinţă în preoţie, în ce priveşte burghezia putea trece cu uşurinţă în rândurile nobilimii .
Prin Concordatul din 1516 se transfera de la prelaţi la rege dreptul de numire la beneficiile ecleziastice, lăsând la latitudinea monarhiei distribuirea veniturilor ecleziastice. Francisc I a devenit împărţitorul tuturor favorurilor, iar Curtea lui centrul avantajelor şi al guvernării . Papa îşi rezerva instituţia canonică. Adevărata victimă era clerul care îşi pierdea independenţa . Burghezia era puternică prin bogăţia şi cultura ei, mai ales juridică, dar păstra privilegiile provinciale sau municipiale pe care însă nu le foloseşte pentru a exercita o influenţă politică ca şi clasă, se mulţumeşte cu dobândirea unor funcţii pe lângă monarh. Asistăm la transformarea marii burghezii în nobilimea de robă. Clerul este în mâinile monarhiei care era puternică în condiţiile păcii interne . Nobilimea este o feudalitate dezrădăcinată, vechile familii feudale au dispărut aproape cu totul din cauza războaielor civile sau cu Italia. Din acest punct de vedere Franţa este la începutul secolului al XVI-lea în aceeaşi situaţie cu Anglia Tudorilor. Nobilimea depindea de acum încolo de rege. Francisc I şi apoi Ludovic al XIV-lea nu au văzut în nobilime decât un ornament pentru Curtea regală, un instrument pentru absolutism sau o pepinieră pentru armatele regale. Atracţia exercitată de monarhie asupra nobilimii şi clerului înalt este la fel de puternică şi-n ceea ce priveşte burghezia. Această clasă socială care trăieşte mai ales din negoţ se îmbogăţeşte pe cât sărăceşte nobilimea, profită de înmulţirea numerarului şi de creşterea preţurilor. Negustorii şi bancherii din Lyon joacă un rol considerabil în secolul al XVI-lea. Regalitatea având nevoie de bani are nevoie şi de burghezie, după cum are nevoie de nobilime pentru armată. Nevoia de bani a fost în permanentă creştere sub domnia lui Francisc I. Ludovic al XII-lea lăsase la moartea lui multe datorii, Francisc I este deci în mâinile financiarilor. A trebuit să se apeleze de multe ori la credite, să se înstrăineze părţi ale domeniului, să se vândă funcţii pentru procurarea resurselor. Acest procedeu s-a menţinut până la sfârşitul vechiului regim şi aici regăsim marea burghezie. De la ea aşteaptă regele resurse pentru că ea este singura care dispune de bani lichizi. Când nevoile devin mai presante se creeayă funcţii absolut inutile sau se dublează cele existente . Această venalitate a funcţiilor a avut urmări politice şi sociale nu mai mici decât transformarea feudalităţii în nobilime de curte deoarece abate de la comerţ, industrie şi activitate lucrativă partea cea mai bogată şi mai lucrativă partea cea mai bogată şi mai luminată a burgheziei şi o leagă de monarhie tot mai puternic pe cât de legată este nobilimea care are un rol decorativ în preajma monarhului.
Regele crede că-şi asigură mai bine puterea întreţinând rivalităţi dintre nobili şi demnitarii de robă. Prin practica renunţării la funcţii în favoarea altei persoane şi a desemnării succesorului acestuia tind să devină o a doua nobilime ereditară. Această rivalitate este ruinătoare pentru naţiune. Stările Generale nu au fost convocate nici măcar o dată sub Francisc I, iar locul ce li se cuvine în stat nu va fi niciodată clar definit. Guvernul propriu-zis este în mâinile regelui şi ale consiliului său, adunare în general puţin numeroasă şi pe care regele o alcătuieşte după placul lui. Asigurarea administraţiei locale revenea guvernatorilor, ale căror atribuţii, asemenea circumscripţiilor, erau foarte variate. Când puterea centrală ajunge să slăbească aceste guvernăminte vor putea deveni punctul de plecare al unei noi feudalităţi, iar când puterea centrală era puternică funcţia de guvernator este mai mult onorifică şi lucrativă. Francisc I a centralizat justiţia printr-o ordonanţă în 1536 punând justiţiile senioriale sub controlul balivilor şi seneşalilor, apoi, începând cu 1539 a modernizat justiţia restrângând competenţa tribunalelor ecleziastice şi hotărând ca sentinţele şi actele notariale să fie scrise pe viitor în franceză. Dacă pe protestanţi îi persecută, în schimb îi sprijină pe umanişti şi în 1530 întemeiază în faţa Sorbonei Colegiul Franţei care reprezintă noul spirit. Toată lumea onora artiştii, Francisc I i-a iubit, italienii renascentişti răsplătindu-l au făcut pentru el o adevărată lume de capodopere .Ocrotită de pacea de la Cateau – Cambresis, puterea franceză se descompune după moartea lui Henric al II-lea în 1559. Rege la 15 ani, Francisc al II-lea este lipsit de cultură şi energie. Moartea acestuia în 1560 a retezat influenţa familiei de Guise. Catherina de Medici devine regentă în numele lui Carol al IX-lea, al doilea său fiu. Ea încearcă, printr-o politică de toleranţă, să dezamorseze situaţia pe care duşmăniile religioase şi vechile rivalităţi senioriale o fac explozivă. Dar dorinţa sa se loveşte de manevrele familiei de Guise şi de presiunile ginerelui său, Filip al II-lea. Atât Filip al II-lea, cât şi Elisabeta I, îi împing pe francezi în războiul civil religios . În timp ce suveranul spaniol, ameninţă că va interveni în Franţa pentru a distruge erezia, familia de Guise se încăpăţânează să pună gaz pe foc: la Vassy, în Champagne, oamenii ducelui de Guise împrăştie o adunare protestantă şi ucid vreo treizeci de protestanţi în 1562.
Este începutul războaielor religioase. Puterea militară a Spaniei era de temut şi nu ar fi fost cu neputinţă ca ducele de Alba să le impună francezilor un al doilea Saint- Quentin, apoi ar fi trebuit plătit foarte scump sprijinul sau măcar simpatia Elisabetei a Angliei care nu s-ar fi resemnat uşor să vadă Franţa ajungând la Anvers. Coligny era de mult timp omul Angliei aşa cum Henric de Guise era al Spaniei. Caterina de Medici îi purta pică lui Coligny, iar la 22 august s-a produs o încercare de asasinat însă Coligny a fost doar rănit. Din acest moment duşmanii lui nu puteau decât să se teamă de o anchetă pe care, cu siguranţă, el avea să o obţină de la rege. Din această groază a ieşit cumplita noapte de 24 august. La asasinarea lui Francois de Guise se răspunde în noaptea de 23 spre 24 august 1572 cu măcelul hughenoţilor (noaptea Sfântului Bartolomeu): trei mii de protestanţi sunt ucişi, printre care amiralul de Coligny, devenit consilierul principal al tânărului rege Carol al IX-lea. Seniorii protestanţi care se strânseseră în număr mare la Paris cu prilejul căsătoriei lui Henric de Navara, acuzau pe seniorii de Guise şi voiau să se răzbune imediat pe ei. Aceştia se baricadaseră, iar locuitorii Parisului, care au fost întotdeauna catolici, au luat armele în favoarea lor. În toiul acestei agitaţii, Carol al IX-lea a făcut să se creadă că protestanţii voiau să-i ia viaţa lui şi familiei regale.
El a dat ordinele necesare şi măcelul a început la ora unu şi jumătate noaptea. În total au fost ucişi la Paris circa două mii de hughenoţi iar în zilele următoare masacre asemănătoare au avut loc într-un număr mare de oraşe din provincie. Henric de Navara nu a putut scăpa decât făcându-se catolic. Henric al III-lea avea să înfrunte o situaţie foarte grea şi complexă. Încă de la venirea sa pe tron, trebuia să restabilească pacea prin concesii făcute protestanţilor . Acest înfiorător măcel nu a rezolvat nimic. În 1576, Henric de Navara a izbutit să părăsească curtea, unde se depuneau toate eforturile pentru a-l anihila, s-a lepădat de catolicism şi şi-a reluat locul în fruntea hughenoţilor. Aceştia din urmă se refăceau după furtună. Ducele d’ Anjou urmă fratelui său sub numele de Henric al III-lea. Începea astfel criza. Totul şi-a schimbat înfăţişarea în primii ani de după moartea Sfântului Bartolomeu. După ce au fost lipsiţi un timp de conducători, protestanţii s-au reorganizat şi au manifestat un spirit nou. Dacă până atunci se manifestaseră ca nişte supuşi leali, masacrul a exaltat pasiunile democratice care mocneau în predicile unor pastori încurajaţi şi de succesul revoluţiei burgheze din Ţările de Jos contra Spaniei. Ei denunţau corupţia de la curtea lui Henric al III-lea.
2. Henric al IV-lea
Restaurarea monarhiei, căci o restaurare se poate numi ea, ca şi cea a lui Carol al VII-lea, a întărit monarhia al cărui viitor devenise îndoielnic. Felul regelui a plăcut Franţei, dar cea mai bună însuşire a sa rămâne totuşi aceea de a-i fi dăruit iarăşi liniştea şi repaosul de care avusese atâta nevoie . Henric al IV-lea a preluat puterea ferm şi cu autoritate. Ar fi exagerat să pretindem, crede Jaques Madaule, că el ar fi întemeietorul absolutismului pentru că acesta s-a manifestat cu mult înaintea lui, încă din timpul lui Francisc I şi Henric al II-lea sau chiar sub Ludovic al XI-lea. Putem însă să facem o comparaţie între monarhia lui Henric al IV-lea şi cea a lui Ludovic al XIV-lea. Jules Michelet, în opera sa „Istoria Franţei” consideră chiar că: „nici o asemănare nu se poate face între el şi Ludovic al XIV-lea, între domnia aceasta care a dres totul şi cealaltă care a năruit totul. Potrivita înţelegere dintre el şi Sully nu se întâlneşte câtuşi de puţin la Regele Soare şi Colbert. Cheltuielile lui Henric al IV-lea pentru petreceri şi iubitele sale sunt nimic pe lângă furibunda risipă, pe lângă adevărata căsăpire a banilor care s-a făcut simţită sub marea domnie. Henric e cu adevărat mare, cu puţin a făcut mult. Sully nu e nici de departe ce a fost Colbert, iar puterea lui Henric era mărginită pe lângă înspăimântătoarea putere a lui Ludovic al XIV-lea care a găsit totul de-a gata. Henric a trebuit să răscumpere regalitatea copleşindu-şi duşmanii” .
În timpul războaielor religioase autoritatea regală a slăbit din ce în ce în toate provinciile unde guvernatorii ajunseseră aproape să nu mai depindă decât de ei înşişi. Totul trebuia reconstruit. Totuşi, tradiţiile absolutismului, aşa cum fusese practicat în secolul al XVI-lea, mai dăinuiau. Nu rămânea decât să i se dea un conţinut. Mult mai mult decât de texte de lege era o chestiune de autoritate personală a regelui. Nici o guvernare, în vechea Franţă, dacă lăsăm deoparte pe cea a lui Ludovic al XI-lea, nu a fost atât de personală ca cea a lui Henric al IV-lea. „Regele vrea să fie rege şi va fi cât va trăi”, îi scria Malherbe astronomului Peiresc în 1610. Dar ordinea nu presupune doar autoritate, ci pretinde şi o anumită bunăstare. Pentru a fi un rege ascultat, el avea nevoie să restabilească comerţul şi industria, cărora tulburările din anii precedenţi le dăduseră lovituri aproape mortale. Industria datează de pe vremea acestei domnii. Însuşi regele a încurajat-o. Lumea muncitorimii mai liberă şi mobilă decât cea a cultivatorilor se iveşte. Manufacturile de mătăsuri, pânzeturi, sticlăriile, fabricile de oglinzi, au fost create sau dezvoltate de Henric al IV-lea .
Trebuia promovată agricultura, care fusese lăsată în părăsire de nobilii mereu gata să se războiască. Lui Sully i-a revenit rolul acesta de a redresa agricultura şi de a reface drumurile. Adeseori concepţiile acestuia erau criticate pe motiv că nu aveau viziune, dar el urmărea restaurarea politică în aceeaşi măsură cu bunăstarea economică a regatului. Regele vedea şi mai departe, lucra pentru dezvoltarea industriei naţionale. Scopul urmărit, şi pe care îl vom regăsi şi pe vremea lui Colbert, este făurirea unei Franţe independente de străinătate în ce priveşte un număr de produse de lux. Dacă se cercetează instituţiile, politica sau administraţia pe care le-a lăsat, nu se va găsi mare lucru .

3. Ludovic al XIII- lea şi Richelieu. Războiul de 30 de ani.
Lui Henric al IV-lea i-a urmat pe tron Ludovic al XIII-lea. Minoritatea lui Ludovic al XIII-lea, care avea doar 9 ani, expunea Franţa la pericole redutabile. Statele Generale din 27 octombrie 1614 reuneau la Paris 140 deputaţi ai clerului, între care figurau principalii prelaţi ai bisericii franceze, 132 delegaţi ai nobilimii şi 192 deputaţi ai stării a treia . Convocarea Stărilor Generale de către Maria de Medicis în 1614 a fost ultima care a avut loc înaintea celei din1789. Ea a discreditat instituţia întrucât principiul bunului obştesc îi lipsea cu totul, în vreme ce fiecare din cele 3 tabere se gândea, în primul rând să-şi apere interesele de partid. Dintre cele trei partide erau de altfel doar două de care guvernul se temea cel mai mult, prin faptul independenţei acestora, în vreme ce al treilea se arăta cu mult mai supus. Parlamentul a fost închis în grabă făgăduindu-se că vânzătoria sarcinilor va fi desfiinţată. Ceea ce însă, guvernul şi-a făgăduit lui însuşi, a fost să nu mai convoace Statele Generale de acum înainte .
La 24 aprilie 1617, căpitanul gărzii l-a oprit şi l-a ucis din porunca regelui pe Concini. „Acum sunt eu rege!”, a răspuns Ludovic al XIII-lea celor care îl felicitau . În aceeaşi zi regele a readus în posturi pe miniştrii alungaţi de Concini, numindu-l pe Luynes în fruntea cabinetului său, apoi a exilat-o pe mama sa la Blois. Luynes, noul prim sfetnic al regelui, a condus treburile până în 1621. În tot acest timp Ludovic al XIII-lea, ca şi mai târziu, a preferat să stea în umbră ocupându-se cu călăria şi vânătoarea. La 5 septembrie 1622, Richelieu devine cardinal, Luynes murise la 15 decembrie 1621, este inclus în consiliul regelui în 1624 şi obţine dreptul la întâietate, devine şef al consiliului.
Richelieu a dobândit puterea abia în 1624, Ludovic al XIII-lea cu greu i-a putut ierta că a fost pe vremuri omul lui Concini şi că rămăsese ocrotitul reginei mame. Odată ajuns cardinal prestigiul i se ridică şi el a ştiut apoi să se facă braţul drept al regelui. În consiliu el se ridică curând deasupra tuturor si, fără gălăgie, cu planuri chibzuite şi măsurate, a început să lucreze la reînălţarea politicii externe a Franţei. Punctul strategic pe care şi l-a ales era însemnat, dar nu risca să pună Europa întreagă în mişcare. Punctul a fost valea elveţiană a Valtelinei pe unde imperialii puteau trece netulburaţi în Italia . Regele considera că el făcea politica Franţei şi că nici un altul nu era în stare să procedeze mai bine decât el. Catolicii aşteptau o politică susţinută împotriva protestanţilor de la fostul purtător de cuvânt al Adunării clerului. A trebuit să lupte cu aproape toată familia regală: Maria de Medici, regina Ana de Austria, Gaston d’ Orleans, fratele regelui, cei pe care i-a înlăturat de la putere, nobili, Parlamente, preoţime şi chiar poporul nemulţumit de guvernarea lui autoritară .
Prin pacea de la Ales, care încheie ultimul război religios, tot ce în Edictul de la Nantes se referă la libertatea de conştiinţă, egalitate se menţine, dimpotrivă clauzele politice şi militare sunt suprimate. De acum încolo hughenoţii nu mai au o altă garanţie decât cuvântul regelui, un partid protestant nu mai este cu putinţă în Franţa, calviniştii nu vor mai juca nici un rol politic .
Venitul regelui scădea de la o zi la alta, dar va creşte simţitor. Richelieu s-a dus drept la sursele obişnuite, la notabili, perceptori şi a început să numere odată cu ei. De obicei când li se cereau bani, susţineau întotdeauna că dăduseră mai mult decât trebuia şi că mai degrabă li se datorau oferindu-se să împrumute şi-i dădeau regelui cu dobândă chiar banii lui. Richelieu nu putea lua bani nici de la cler, nici de la nobilii ameninţători, ci doar de la sărăcime, fapt pentru care a fost urât de naţiune. Regele ştia că regatul e pierdut dacă nu l-ar mai avea pe Richelieu, iar acesta ştia că regele n-ar mai avea nici două zile de trăit după moartea sa .
La 30 octombrie 1632 a fost decapitat la Toulouse Montmorency după ce provocase o răscoală la Languedoc. Richelieu demonstra că nu se va da înapoi de la nimic pentru a asigura autoritatea regală. A înzestrat Franţa cu acea armată şi marină fără de care diplomaţia cea mai activă şi abilă n-ar fi putut împiedica victoria Casei de Austria. El mărea permanent efectivele făcând-o să ajungă la 100000 de oameni. Valoarea comandamentului a fost în general mediocră în mare măsură din vina lui Richelieu prea dornic de autoritate pentru a permite comandanţilor de armată să ia iniţiative ferme.
El îşi asumă titlul de amiral al Franţei, de mare maestru comandant şi supraintendent al navigaţiei. A format două flote: cea a Răsăritului în Mediterană şi cea de Apus în Atlantic. După 1627 peste 50000 de familii franceze au colonizat Canada. În ultima parte a vieţii se ocupă de înfiinţarea unei companii franceze a Indiilor Orientale.
În toţi anii când a guvernat Franţa a avut două ţeluri: să întărească coroana, să întărească regatul. Pe plan economic a fost promotorul mercantilismului, urmând să realizeze pe pământ francez, cu mână de lucru franceză, produse franceze.
În acest scop a impulsionat navigaţia prin înfiinţarea de companii comerciale şi acordarea de titluri nobiliare marinarilor de cursă lungă, ca şi celor care sprijineau comerţul cu coloniile. În exterior cardinalul a dus o politică realistă până la moartea sa pe 4 decembrie 1642. Acest lucru s-a văzut mai ales în timpul anilor grei ai războiului de treizeci de ani .
Politica lui Richelieu este cea pe care Coligny o preconiza deja în 1570, cea pe care Henric al IV-lea voise să o reia în 1610. Dacă toată lumea recunoaşte geniul politic al primului ministru, se deplânge aproape unanim faptul că unei guvernări bazate, dacă nu chiar pe legi, cel puţin pe cutume şi privilegii, el i-a substituit o adevărată tiranie în numele „raţiunii de stat”.
Doctrina monarhiei franceze a fost totdeauna absolutismul, cel puţin de la sfârşitul secolului al XIII-lea. Declaraţiile de principiu ale lui Richelieu nu sunt nici mai răspicate, nici mai dure decât cele ale lui Francisc I sau Henric al III-lea în secolul precedent. Ceea ce este nou şi stârneşte cele mai vii proteste este locul acordat primului ministru. Regimul lui Richelieu a meritat numele de „ministeriat”. Regele în Franţa ca şi poporul la Roma, păstrează deplinătatea suveranităţii, dar poate constrâns de situaţie să o delege unui alter-ego al său. Dar ministrul principal nu este nimic fără sprijinul constant al regelui şi de aceea Richelieu trebuia să-şi dea mereu osteneala ca să-şi menţină poziţia personală, cât şi ca să ducă politica pe care o considera indispensabilă în interior şi exterior. Cardinalul a modificat deci mult mai puţin decât se crede instituţiile existente. În pofida numeroaselor reglementări. Cardinalul s-a mărginit să menţină totul sub cea mai strictă supunere, începând cu clerul şi nobilimea din care el însuşi făcea parte. Laşitatea oamenilor de robă punea justiţia la picioarele lor. Aceştia năzuiră să acapareze toate bogăţiile Franţei. O făceau pe două căi: mai întâi prin atotputernicia lor faţă de tribunale, prin cauze veşnic câştigătoare, apoi prin căsătorii, adjudecându-şi mai cu voie, mai fără voie toate moştenitoarele bogate.
Ludovic al XIII-lea a încercat să-i oprească dăruind o mai mare independenţă magistraţilor şi interzicând familiilor prea puternice marile căsătorii care le –ar fi mărit şi mai mult puterea. Cei din familia Guise au socotit domnia aceasta ca pe o mare tiranie, ca pe o nemiloasă revoluţie . Numeroase castele întărite au fost dărâmate. Nici faţă de Parlament nu s-a arătat mai puţin ferm. Supunerea a fost pretinsă în egală măsură poporului şi privilegiaţilor. Jertfind totul salvării regatului, aşa cum îl concepea el, a avut în permanenţă nevoie de bani şi, pentru a-i face faţă, a fost silit să pună pe spinarea poporului o grea povară. A fi un stat mare şi a deţine o poziţie de seamă în Europa costă scump. În ce priveşte administraţia locală, principalul efort al lui Richelieu a constat în înlocuirea guvernatorilor, care făceau parte din marea nobilime şi a căror fidelitate era întotdeauna îndoielnică, cu comisari care depindeau direct de puterea centrală. Guvernatorii nu au fost desfiinţaţi, dar responsabilităţile acestora au trecut la delegaţii primului ministru. Nu trebuie să pierdem niciodată din vedere că Richelieu guverna de la o zi la alta, căutând să facă faţă la ceea ce este mai urgent. Multe practici au fost răsturnate de el fără să fi avut intenţia de a le înlătura definitiv. Nimic nu era de prisos în acţiunea de înzestrare a Franţei cu acea armată şi marină fără de care diplomaţia cea mai activă şi abilă nu ar fi putut împiedica victoria Casei de Austria .
Războiul de 30 de ani. Cea mai importantă activitate a cardinalului Richelieu a fost însă politica externă, dorind să facă din Franţa cea mai importantă putere a Europei, principala sa preocupare era de a contracara acţiunile Casei de Habsburg. Principalul argument era acela că ţara era înconjurată de state care aparţineau sau se aflau sub influenţa habsburgilor precum Spania, Italia, Ţările de Jos spaniole şi teritoriile Sfântului Imperiu Romano-German. Dacă Boemia, motivul direct al conflictului, se găseşte în centrul Europei, războiul apare foarte repede ca un nou episod al planului habsburgic de a reface o Europă catolică pe care să o domine. Odată cu numirea în 1624 a cardinalului Richelieu, în funcţia de ministru al lui Ludovic al XIII-lea, Franţa iese dintr-o lungă letargie diplomatică şi-şi dă seama imediat de pericolul pe care-l reprezintă acţiunile habsburgilor. Dar Richelieu crede că regele trebuie mai întâi să restabilească ordinea în regatul său în care prinţii protestanţi îi batjocuresc autoritatea. Fără să acţioneze în mod direct împotriva habsburgilor, el se străduieşte să ridice obstacole în calea ambiţiilor lor.
Regele Danemarcei este cel căruia îi revine acest rol. Ferdinand al II-lea profită de această situaţie pentru a-şi mări autoritatea. El dă satisfacţie acţiunilor catolicilor anulând toate acţiunile luteranilor împotriva bisericii. Dar intenţionează să le dea o lovitură grea pe plan politic. Puternic datorită victoriilor sale recente, el intenţionează să se lipsească de electori şi să refacă o monarhie ereditară în favoarea habsburgilor. La Ratisbonne, el propune dietei să-l aleagă pe fiul său rege al romanilor. Trimisul lui Richelieu, părintele Joseph, stârneşte neîncrederea electorilor care refuză să-l aleagă pe fiul lui Ferdinand. Pentru Richelieu acesta este un succes diplomatic incontestabil, Franţa victorie asupra habsburgilor . Argumentele cardinalului erau perfect adevărate deoarece nu demult cel care stăpânea singur aceste teritorii, Carol Quintul a fost un veritabil pericol pentru Franţa şi doar indeciziile acestuia au făcut ca aceasta să nu dispară ca stat. Între timp în Germania împăratul Mathias nu a reuşit să reunifice teritoriile moştenite de la predecesorii săi şi sub influența Contrareformei, dar mai ales a reprezentanţilor acesteia, iezuiţii, împăratul în desemnează moştenitor al tronului pe Ferdinand de Styria . Acesta primeşte şi titlul de rege al Boemiei, dar persecuţiile împotriva protestanţilor provoacă nemulţumirea nobilimii cehe care organizează „defenetrarea de la Praga”, din 23 mai 1618, care marchează ruptura dintre cehi şi imperiu, iar Ferdinand este decăzut din drepturi şi îl aleg în locul său pe electorul palatin Frederic al V-lea. Când ajunge împărat sub numele de Ferdinand al II-lea, acesta încearcă să facă un stat centralizat format din Austria, ducatele alpine, Alsacia Superioară, Boemia, Ungaria şi statele germanice şi în această încercare el este ajutat de către regele spaniol Filip al IV-lea. El se răzbună în primul rând pe cehi, astfel începe războiul de 30 de ani care cunoaşte patru faze, cea cehă între 1618 şi 1620, faza daneză între anii 1625 şi 1629, faza suedeză între 1631 şi 1635 şi faza franceză între 1635 şi 1648 . După victoria, menţionată şi mai sus, de la Muntele Alb, din 1620, el începe împotriva cehilor o acţiune de represalii care constă în numeroase execuţii, otrăviri, confiscări de pământuri şi doar nobilii catolici găsesc o oarecare îndurare, însă Boemia devine lipsită de orice autonomie şi monarhia devine ereditară în cadrul Casei de Habsburg. Şi iezuiţii, conduşi de nunţiul papal Carafa, trec la convertirea forţată a locuitorilor şi unii preferă să fugă din Boemia în toată Europa . În cazul electorului palatin situaţia este foarte grea deoarece el îşi găseşte teritoriile ocupate de către trupele spaniole venite din Ţările de Jos, fiind alungat din teritoriile sale în imperiu, pierzându-şi şi funcţia electorală în dauna ducelui de Bavaria care era catolic şi conducea Liga Sfântă, iar în colegiul care îl numeşte pe împărat mai sunt doar doi principi protestanţi şi anume cel de Saxa şi de Brandenburg. Datorită acestor evenimente principii protestanţi germani caută sprijin în afara imperiului, aliatul lor tradiţional, Franţa se afla în expectativă, dar se arată interesat regele Danemarcei. După prăbuşirea Uniunii de la Kalmar, regele Frederic I se străduieşte să constituie un stat puternic atât pe plan intern cât şi extern. Pe plan intern se trece la confiscarea pământurilor bisericii catolice şi din această cauză regii danezi devin luterani. Urmaşul său Christian al IV-lea este cel care se arată interesat de situaţia principilor protestanţi germani deoarece, datorită faptului că poseda unele teritorii din Schleswig-Holstein, el avea calitatea de prinţ al imperiului german dar datorită teritoriilor deţinute era şi rege al Norvegiei. El era un principe bogat datorită taxei de trecere de la Elsénor şi încearcă să devină stăpân al gurilor Elbei şi Weserului pentru a stabili acolo birouri vamale care vor fi foarte profitabile, iar pe lângă acestea mai voia şi arhiepiscopatul de Bremen şi episcopatul de Verden . După ce încheie un tratat cu Anglia, Provinciile Unite şi Saxonia Inferioară, dar se asigură şi de sprijinul trimişilor lui Richelieu, el încearcă să adune forţele protestante din Germania şi în acest scop Frederic al V-lea, electorul palatin, îl ajută cu trupe. Este ajutat şi de către contele Mansfeld, care este plătit de către olandezi, iar care a adunat o armată uriaşă. Dar împotriva regelui danez se ridică trupele împăratului conduse de un nobil ceh numit Albert de Valdstejn care îşi germanizează numele în Wallenstein iar care adună pe cheltuiala sa o armată de 20000 de mercenari şi împreună cu generalul imperial Tilly, au susţinut mai multe campanii atât pe uscat, cât şi pe mare, care s-au soldat cu numeroase victorii iar trupele lui Christian al IV-lea sunt înfrânge definitiv în anul 1626 la Lutter. Prin pacea de la Lübeck din anul 1629, regele danez renunţă să mai intervină în imperiu . Văzând evenimentele care au avut loc pe continent, diplomaţia franceză a început să caute aliaţi pentru a contracara puterea tot mai mare a habsburgilor, iar acum s-a încercat o alianţă cu Anglia prin negocierea căsătoriei dintre sora lui Ludovic al XIII-lea, Henriette-Marie cu Carol, prinţul de Wales. Acest lucru a fost făcut pentru a încerca împiedicarea Angliei să devină un satelit al Spaniei şi pentru a obţine pentru catolicii englezi condiţii mai bune. Diplomaţia franceză a negociat încheierea unor alianţe defensive şi ofensive cu olandezii, care aveau scop să blocheze eforturile Spaniei de a domina Italia nordică. Carol I devine rege şi Richelieu a fost delegat să pregătească nunta şi în mai 1625 este delegat din partea Angliei, pentru a aduce viitoarea mireasă în ţară, ducele de Buckingham, dar şi pentru a semna o alianţă împotriva spaniolilor.
Dar cardinalul considera că Franţa nu era pregătită de război şi l-a sfătuit pe rege să nu accepte propunerea engleză, iar ducele de Buckingham a reacţionat negativ la refuzul francez şi se pare că i-ar fi făcut avansuri reginei, dar regele francez s-a înfuriat şi i-a cerut ducelui să părăsească imediat Franţa. Până la urmă pentru a răspunde umilinţei ducele de Buckingham a organizat o campanie de ajutorare a hughenoţilor din La Rochelle, dar este înfrânt prin intervenţia personală a cardinalului care a condus personal armata franceză. Atitudinea faţă de Spania a fost, aşa cum am văzut, prudentă deoarece cardinalul nu considera ţara capabilă să facă faţă unui conflict generalizat şi de durată, iar acţiunile franceze s-au limitat, la început, la unele acţiuni în nordul Italiei. Cardinalul a încercat să controleze strâmtoarea Valtellina, prin care trupele spaniole puteau să ajungă fie în Germania sau în Ţările de Jos spaniole. Trupele franceze şi elveţiene au învins trupele papale din trecătoare în noiembrie 1624, apoi în martie 1625 Franţa aliată cu Savoia au atacat Genova, iar prin tratatul de la Monzón, Franţa şi-a retras trupele din regiune iar trecătoarea este controlată de elveţienii protestanţi.Dar luptele reîncep în 1628 datorită unui conflict privind succesiunea unui teritoriu italian şi în primăvara anului 1629 chiar regele francez Ludovic al XIII-lea şi cardinalul Richelieu în fruntea armatei franceze au pustiit Savoia şi au ridicat asediul spaniol de la fortăreaţa Casale. Dar în anul următor francezii capturează fortăreaţa Pinerolo fapt care va duce la intervenţia spaniolă şi a imperialilor, iar razboiul era iminent dar prin intervenţia unui diplomat aflat deja în slujba papei, Jules Mazarin, pacea este încheiată în iulie 1630 prin Tratatul de la Cherasco .
Potrivit acestuia ducelui francez de Nevers îi reveneau Mantua şi Montferrat, iar francezii se vedeau obligaţi să evacueze Casale şi Pinerolo, dar această din urmă fortăreaţă este vândută în secret francezilor de către ducele de Savoia. Între timp după ce a reuşit să îi învingă pe danezi, Ferdinand al II-lea îşi măreşte autoritatea în Germania şi el are două ţinte pe care le urmăreşte şi anume centralizarea statală şi restaurarea catolicismului. La 6 martie 1629 este dat Edictul de restituţie prin care se ordonă ca toate bunurile bisericii catolice care au fost luate de protestanţi după Tratatul de la Passau, din 1552, să fie restituite bisericii . Wallenstein, care între timp devine pe lângă funcţia de general şi duce de Mecklemburg, este numit în fruntea unei armate de execuţie care are ca misiune să aplice edictul. Acest transfer de proprietate în favoarea catolicilor ducea însă şi la un transfer de proprietate şi de putere în favoarea fiilor, rudelor şi aliaţilor împăratului. Ferdinand se gândea la o transformare profundă a imperiului printr-o catolicizare a acestuia şi se comportă ca un monarh absolut, fapt care nemulţumeşte profund principii protestanţi dar şi pe unii monarhi europeni. Profitând de situaţie împăratul convoacă dieta de la Regensburg, dorind ca să îl impună pe fiul său ca moştenitor al imperiului, deci să îşi impună o dinastie ereditară.
Pentru a împiedica acest lucru, cardinalul Richelieu îi trimite pe Brûlart de Léon, dar şi pe părintele Josephde Tremblay, un călugăr capucin care era un apropiat al cardinalului şi se bucura de încrederea totală a acestuia. El avea instrucţiuni clare să îi convingă pe principii electori să nu îl aleagă pe fiul împăratului ca rege al romanilor care reprezenta titlul viitorului moştenitor al tronului, dar şi să discute cu unii principi pentru a-i atrage de partea Franţei în lupta împotriva lui Ferdinand. Principii votează împotriva alegerii fiului împăratului, speriaţi şi de Edictul de restituire, şi au ascultat de îndemnurile părintelui Joseph şi l-au convins pe Ferdinand să renunţe la Wallenstein şi să accepte prevederile Tratatului de la Cherasco . Tot datorită acestui călugăr între Franţa şi Bavaria s-a încheiat o alianţă, dar cardinalul ştia că încercuirea habsburgică poate fi înlăturată doar pe calea armelor, dar armata franceză încă era în reconstrucţie.
Dar pentru a compensa această lipsă de reacţie din partea armatei franceze, cardinalul se orientează spre o febrilă activitate diplomatică şi este susţinut împotriva împăratului regele Suediei, Gustav Adolf, cu care trimisul cardinalului, baronul Charnacé, încheie un tratat de alianţă secret în anul 1631 la Baerwald. Gustav Adolf a fost fiul regelui Carol şi el ajunge în această funcţie la vârsta de 16 ani, fiind un rege cu o cultură bogată, considerat de unii chiar savant, dar şi un adevărat geniu militar care era imun la pericole îşi conducea armata pe front. Datorită bogăţiilor în fier ale ţării el are posibilitatea să înfiinţeze o armată naţională de 130000 de oameni, formată din rândul ţăranilor, foarte disciplinată şi care este plătită permanent. El a sporit importanţa armelor de foc în infanterie, a transformat cu desăvârşire tactica tradiţională şi practic este fondatorul unui nou stil militar, el inventând şi şarja de cavalerie .
Acţiunile lui Ferdinand îl nemulţumesc profund pe regele suedez care urmărea obţinerea unor numeroase teritorii, printre care şi Stralsund, un port baltic. După numeroasele lupte împotriva Poloniei, dar şi a altor state, el cucereşte Prusia Orientală, preia controlul asupra Niemenului şi Vistulei, devenind vecin cu împăratul. El ascultă cu atenţie sugestiile lui Richelieu care îi promite subvenţii serioase, aproximativ un milion de livre pe an, timp de cinci ani şi se îndreaptă spre Pomerania, potrivit acordului cu francezii cu 30000 de infanterişti şi 6000 de luptători călare. Principii protestanţi germani, Johan Georg de Saxonia şi Georg Wilhelm de Brandenburg îi cer împăratului să revină asupra Edictului de restituire, dar acesta refuză şi mai mult armata imperială condusă de Tilly a jefuit oraşul Magdeburg pe 20 mai 1631, fapt care i-a determinat pe protestanţi să se alieze cu un rege care era doar în căutare de a cuceri noi teritorii şi de a domina malul sudic al Mării Baltice şi anume cu Gustav Adolf. Potrivit alianţei cu Richelieu, regele suedez putea să dispună de teritoriile cucerite, dat să respecte pe acestea cultul catolic, dar regele suedez urmărea să formeze o federaţie a statelor protestante din Germania nordică, adică un fel de stat care să contrabalanseze puterea catolică impusă de Ferdinand al II-lea. Gustav Adolf trece la ofensivă şi la 17 septembrie 1631, la Breitenfeld, el învinge armata germană a lui Tilly în una dintre marile bătălii ale acestei perioade, iar regele suedez devine stăpânul Germaniei. După această victorie el nu mai ascultă de părerile cardinalului francez şi începe restabilirea religiei protestante în Boemia, intră în Franconia, Turingia şi Renania, provincii unde se aflau aliaţii catolici ai cardinalului. Regele suedez îi propune cardinalului o acţiune paralelă în Franché-Comté şi Alsacia, dar văzând că francezii tergiversează, el se hotărăşte să îşi ducă singur planurile de cucerire . Văzând că regele suedez nu mai poate fi stăpânit, cardinalul a invadat Lorena pentru a proteja frontiera estică de un eventual atac al fostului aliat. Pregătind ofensiva, Gustav Adolf se debarasează de electorul de Bavaria, după ce fusese provocat de către Maximilian care cucerise Bambergul, invadând Bavaria şi printr-o acţiune fulgerătoare intră în München şi astfel îşi deschide drumul către Viena. Împăratul este aproape de disperare şi în acest context el îl recheamă pe Wallenstein, care reuşeşte să strângă o armată de dimensiuni considerabile şi la care se alătură şi Maximilian, electorul de Bavaria, iar cu forţe net superioare reuşesc să îi oprească lui Gustav Adolf inaintarea spre capitală. La capătul unor lupte, cu sorţi schimbători, care durează cinci zile, regele suedez se retrage spre Saxa, dar bătălia decisivă se dă la Lützen la 16 noiembrie 1632, unde armata imperială este din nou zdrobită, dar regele suedez piere în luptă în timp ce îşi conducea ca de obicei cavaleria . Profitând de moartea regelui suedez, Richelieu tratează cu seniorii şi oraşele din zona renană, care suferiseră din cauza distrugerilor suedeze, iar acestea cer protecţia franceză. Şi unele oraşe alsaciene primesc garnizoane franceze de bunăvoie, între anii 1633 şi 1634, precum oraşele Colmar, Saverne, Haguenau şi altele, fapt care mai târziu va duce chiar la intervenţia franceză în Alsacia, având deci un punct de sprijin. Dar pericolul suedez este departe de a fi înlăturat deoarece conducerea este preluată de cardinalul Axel Oxenstierna care organizează lupta împotriva împăratului ajutat şi de principii protestanţi. Între timp, Richelieu, pentru a-şi menţine influenţa în Germania, începe unele negocieri cu Wallenstein căruia îi promite coroana Boemiei pentru a se alătura unei alianţe împotriva împăratului.
Văzând pericolul unei asemenea alianţe, împăratul se hotărăşte să îl asasineze pe Wallenstein, fapt realizat în 1634 . Pentru a-si proteja ţara, deoarece spaniolii se pregăteau să intervină în favoarea împăratului, cardinalul încheie ocuparea Lorenei şi a capturat unele oraşe cheie din Alsacia, printre care se număra şi Philippsburgul, capturat de la suedezi. Influenţat de către cardinal, regele francez, Ludovic al XIII-lea respinge propunerile de alianţe venite de la danezi şi apoi de la suedezi, deoarece Franţa voia să se ţină departe de confruntările care vor urma. Aşa cum am mai spus, spaniolii se pregăteau de intervenţie şi în acest scop, cardinalul spaniol Infante, fratele reginei Franţei, a format la Milano o armată fabuloasă pe care se gândea să o trimită în Ţările de Jos, dar drumul prin Alsacia şi Lorena fusese de curând cucerit de francezi şi el este obligat să treacă în Germania prin trecătoarea Valtellina. Dar trupele protestante sunt înfrânte de către armatele spaniole şi imperiale la 6 septembrie 1634 la Nördlingen, iar planurile lui Richelieu de a-l opri din umbră pe împăratul Ferdinand al II-lea să devină tot mai puternic au eşuat. Acest lucru se consolidează mai ales şi după ce principii protestanţi încep să se împace cu acesta, cea mai spectaculoasă fiind împăcarea cu Electorul de Saxa. Văzând că nu a putut opri creşterea puterii Casei de Habsburg pe calea diplomaţiei sau cu ajutorul unor subsidii date celor care luptau împotriva acestora, Richelieu se hotărăşte să intervină direct şi să oprească expansiunea acestora pe calea armelor. Pentru a pune capăt ambiţiilor habsburgilor, cardinalul se vede obligat să se alieze cu cei de religie reformată şi devine protectorul protestantismului european .
Pentru a face faţă armatelor habsburgice, cardinalul francez încheie în 1635 acorduri cu Suedia căreia îi promite Electoratul de Mainz, apoi cu Danemarca, care pentru o neutralitate binevoitoare ar primi Bremenul, iar Bernard de Saxa-Weimar va primi Alsacia pentru a-l ajuta militar pe cardinal şi Provinciile Unite, care erau aflate în război cu Spania, primeau subvenţii pentru a nu încheia pacea. În Italia, datorită unei diplomaţii extrem de active, în jurul francezilor s-au grupat sub conducerea ducelui de Savoia toate statele mici care doreau să îi alunge pe spanioli din ducatul de Milano şi prin acest efort vor obţine independenţa.
Datorită faptului că armata franceză avea nevoie de soldaţi buni, s-au recrutat foarte mulţi germani, fapt care a nemulţumit partida catolică franceză. De partea cealaltă regele spaniol Filip al IV-lea îl susţinea pe vărul său Ferdinand al II-lea şi Olivares făcea planuri comune de acţiune. Dar Richelieu încearcă o tactică şi anume să nu declare război decât Spaniei şi nu lui Ferdinand, iar în mai 1635 îi este înmânată, cardinalului Infante la Bruxelles, declaraţia de război şi acum războiul de 30 de ani intră în faza lui franceză . Pretextul izbucnirii acestui război a fost răpirea protejatului lui Richelieu, electorul de Trier, de către spanioli. Dar tactica cardinalului francez nu a dat rezultate deoarece aliatul Franţei, Suedia refuză să lupte împotriva spaniolilor, problemele militare ale acesteia se refereau la imperiu şi ea venea în sprijinul principilor protestanţi germani. În acest context Franţa a rămas singură împotriva Casei de Habsburg, dar armata franceză era slab pregătită şi nu avea conducători capabili, deoarece cei care o conduceau erau marionetele cardinalului, iar din lipsă de fonduri trupele se dădeau la numeroase rechiziţii şi jafuri, cele mamulte dintre acestea fiind făcute chiar în Franţa. Şi calitatea armatei franceze, experienţa sa era minimă, pe lângă armatele spaniole şi imperiale care erau călite în numeroasele lupte pe care le-au dus în trecut. În anul 1636 armatele imperiale au invadat Burgundia, iar cele spaniole Picardia, iar rezistenţa franceză a fost una foarte slabă.
Cardinalul Infante, în luna august, a străpuns în fruntea trupelor spaniole defileul râului Somme şi a cucerit oraşul Corbie, iar cavaleria sa a ajuns în Compiégne. Trupele spaniole se aflau în apropiere de Paris, aşa cum se întâmplase şi pe vremea lui Henric al IV-lea, iar cardinalul Richelieu a propus retragerea, dar regele a luat personal comanda armatei şi a înfruntat inamicul pe râul Oise, apoi cu forţe superioare s-a îndreptat spre Corbie, care în luna noiembrie a fost recucerit . Armata franceză a reuşit să obţină unele victorii şi pe mare, datorită însă unui conducător priceput ca Sourdis, iar olandezii au distrus o uriaşă flotă spaniolă. Imperialii au întâmpinat o rezistenţă deosebită din partea cetăţilor franceze de pe Saône, iar în anul următor francezii mai înregistrează o lovitură când ducele de Savoia moare, fiind astfel zadarnice toate succesele din Italia.
În anul 1638, Bernard de Saxa-Weimar care era aliatul francezilor a ocupat Alsacia şi cucerind fortăreaţa cheie de la Breisach, însă acesta urmărea să păstreze cuceririle pentru sine, dar el moare în anul următor.
Acest lucru îi îngăduie afirmarea unui conducător de oşti francez şi anume Turenne să se afirme, el devenind unul dintre cei mai importanţi conducători ai armatei franceze, iar acum Alsacia devine franceză şi armata franceză pătrunde şi în Artois .
În septembrie 1640, d’Harcourt reuşeşte să redreseze situaţia din peninsulă şi o pune pe sora lui Ludovic al XIII-lea, Christine, pe tronul ducatului de Savoia. Dar pe plan intern în Spania încep problemele, datorită politicii centralizatoare a lui Olivares, încep în unele provincii, datorită nemulţumirilor, două răscoale împotriva stăpânirii spaniole în anul 1640. Prima răscoală izbucneşte în Portugalia, unde este reinstalată dinastia de Braganza, iar a doua răscoală izbucneşte în Catalonia, unde catalanii trec în anul 1641 sub protecţia Franţei. Dar şi Franţa este brăzdată de o serie de nemulţumiri şi se organizează o serie de comploturi asupra cardinalului. În acest context când ambele ţări sunt afectate, se pare că Spania este într-o stare mai precară şi cere pacea prin Olivares, dar cardinalul Richelieu refuză condiţiile puse de Spania, simţind că ibericii sunt cu cuţitul la os. Dar şi împăratul Ferdinand II care ajunge la tron în anul 1637, îşi manifestă dorinţa de a încheia pace, o pace care este dorită de către naţiunile aflate în conflict. Acum francezii cuceresc provincia Roussillon, dar cardinalul este istovit de cei 18 ani de lupte neîncetate, atât pe plan intern, cât şi extern, el murind pe 4 decembrie 1642, după ce reuşise să ducă Franţa pe un loc invidiat în Europa . Dar după moartea cardinalului, nici regele Ludovic al XIII-lea este şi el foarte bolnav şi mai rămâne doar foarte puţin în viaţă după moartea cardinalului, el încetând din viaţă la 14 mai 1643. Dar acest lucru nu a afectat moralul armatei franceze, care condusă de Louis al II-lea de Bourbon, prinţ de Condé, reuşeşte să învingă cinci zile mai târziu, pe 19 mai 1643, la Rocroi infanteria spaniolă care nu a mai fost învinsă de peste 150 de ani în bătălii majore. Această victorie, putem spune că a fost meritul cardinalului şi a metodelor sale de conducere.
Tratatele de la Westfalia şi Pirinei anunţă sfârşitul definitiv al tentativei de unificare imperialiste a Europei de către Casa de Austria, acestea dau naştere unei noi Europe în care se afirmă forţa triumfătoare a monarhiilor naţionale. Încheiate după un secol şi jumătate de lupte duse de către naţiunile Europei împotriva imperialismului habsburgic, aceste tratate din 1648, respectiv 1659, consfinţesc din punct de vedere juridic eşecul tentativei hegemonice a lui Carol Quintul şi a urmaşilor săi. După un secol de războaie, habsburgii trebuie să constate eşecul ambiţiilor lor. Rând pe rând Filip al II-lea al Spaniei, apoi habsburgii din Viena, au fost înfrânţi în încercarea de a realiza aceste proiecte ambiţioase. Noul echilibru european, aşa cum reiese din aceste tratate, se bazează pe dubla preponderenţă a Franţei în Europa Occidentală şi a Suediei în nord. Richelieu a călăuzit cu demnitate destinele unei naţiuni care vedea deschizându-i-se toate căile gloriei . Dar el a început să-şi dea seama că faţă de forţele organizate ale Austriei, Franţa nu putea exercita această politică fără o armată şi o marină. El s-arătat mare om de stat mai ales pentru că a ştiut să preţuiască mijloacele pe care le-a folosit pentru atingerea ţelurilor lui politice fie în afară, fie în interior . Cu ajutorul regelui Richelieu exercita o adevărată dictatură pe care poporul francez o îndurase cu nerăbdare, fără de care însă opera naţională n-ar fi fost cu putinţă. Toate ţelurile înalte care se cereau atinse: Franţa la hotarele Rinului, primejdia germană îndepărtată, puterea habsburgilor micşorată, toate acestea puteau fi scopuri ce interesau pe politicieni, dar care costau Franţa . Richelieu lăsa ca moştenire o doctrină de stat şi ca să se înfăptuiască o administraţie, o organizare, o armată oţelită în războaie şi conducători experimentaţi. Putem spune că în Franţa absolutismul s-a instaurat în timpul regelui Carol al VIII-lea, se va consolida în timpul unor regi precum Ludvic al XI-lea, Francisc I, Ludovic al XII-lea, cunoaşte o perioadă de regres prin slăbirea autorităţii regale în timpul războaielor religioase, este restaurat în timpul regelui Henric al IV-lea care redă Franţei liniştea. În timpul lui Ludovic al XIII-lea creşte rolul primului-ministru, Richelieu, autoritatea acestuia face însă posibilă o politică externă favorabilă Franţei care va reuşi să învingă Casa de Austria în timpul războiului de 30 de ani şi să-şi câştige supremaţia în Europa.

About admin